Page 4 - romana-5

UNITATEA 6 – CĂLĂTORII IMAGINARE, LUMI FICȚIONALE

— Un arici, se bucură Elli, e tot ce mi-am dorit mai mult, și acum iată-l în fața mea. […] Ce mi-aș putea dori
în viață, dacă nu un arici? Nu e mai mare decât o minge, nu va fi nevoie să construiesc un palat (înalt cât un
palat), ca să-l pun la adăpost de ploaie și ninsoare. Împreună, știu că multe necazuri se vor risipi ca vântul (în
vânt). […] Un arici, da, un arici e tot ce-mi doresc; aș da pentru el tot ce mi s-ar cere, chiar un alt arici — dar
ceva mai mic.
Și Elli întinse brațele spre arici. Țeposul stătea pe scrin, privind-o blând pe copila din fața sa. Sfios, o salută
ca pe un mare șef de oști, ceea ce, în definitiv, și era, dar când mâna fetiței fu gata să-l atingă, dispăru. Dispăru
și nimic, în afară, poate, de o amintire fugară, nu mai rămase din el. Ba nu, mint! Și mint fără voie, cu nevi-
novăție, semn că-mi va fi iertat în curând păcatul de a vă fi mințit, căci nu-s defel obișnuit cu lucruri atât de
ciudate și atât de tainice întâmplări, cum numai în cărți — și nici atunci, din păcate, prea des — poți întâlni.
[…] Ariciul se transformase într-o barză și acum, poposit în celălalt capăt al iatacului, privea copila cu ochii săi
iscoditori. Poate că era un artist de circ, cine știe, poate era un scamator.
— O barză nepoftită? Cum a apărut o barză nepoftită în iatacul meu? Sau, stai puțin: credeți
că aș fi putut nădăjdui cândva să-mi împlinesc un vis mai frumos decât o barză? […] Cu o
barză alături și n-aș mai dori nimic altceva pe lume — de bună seamă, după ce trece sezo-
nul căpșunilor –, se bucură Elli, cu inima plină de bucurie. Am putea amândouă călători
peste mări și țări, până în districtul berzelor. Am cutreiera ca două surori continentele și nu
ne-am despărți nicio clipă. O barză ca aceasta e tot ce mi-am dorit și pentru ea sunt pregă-
tită să renunț la orice altă speranță, la orice onoruri. […]
Se părea că de astă dată Elli va reuși să-și împlinească visul de a-și îmbrățișa oaspetele. Se
părea deci că va reuși, deși va trebui să adaug că multe lucruri din lumea noastră par, așa cum
alte lucruri, tot din lumea noastră, reușesc, dar nu toate. Se părea, așadar, încă o dată, dar ce să
vezi? Abia de-i atinse penele — sau își închipuia doar, ceea ce uneori e cam același lucru — și barza
dispăru.
Chiar în acea clipă, dacă ți-ai fi aruncat privirea în celălalt capăt al iatacului, ai fi putut zări
uimit, pe un vraf de cărți, un cărăbuș cu ochii de mărgean, privind înveselit întreaga încăpere. […]
— Un cărăbuș? Este adevărat? Nu visez oare cu ochii deschiși? E atât de greu să-mi închipui că
am, în fine, acest noroc… […] Am gândit cândva, demult, când însă n-aveam mintea de acum, am
gândit, spun, bucuria de a avea o barză, dar prinsă de vâltoarea vieții am renunțat (și bine am făcut). Și
mai înainte încă, am dorit un arici, dar i l-am dăruit unei slujitoare sărmane, căci era peltic. Iar dacă mă voi
osteni, amintindu-mi ceea ce trebuia să fi uitat de mult, am să spun că mi-am dorit și un pelican albastru.
Era el, ce-i drept, albastru ca cerul pe ape, dar la cap era spălăcit ca o rață, cu penele verzi, galbene, cenușii, o
mizerie întreagă. Un cărăbuș cu ochii de mărgean este cu totul altceva: îl văd în fața mea și mi se pare că visez.
Căci prea ar fi bucuria prea mare.
Dar ochii lui Elli se închideau osteniți, ca niște obloane într-un pavilion de vânătoare. […]
— Abia acum… îngâna copila… abia acum (când mi-e somn)… îmi dau seama… cât de mult am dorit un
cărăbuș… din prima zi l-am dorit… oh! Câte n-aș putea spune despre el… despre noi amândoi… dacă nu mi-ar
fi somn… dar vedeți… mi-e așa de somn.
Și, înainte de a se cufunda în țara visului, mai avu puterea să hotărască:
— Să iasă luna.
Și pe dată, luna răsări de dincolo de neguri.
— Și toată lumea, mai spuse, să coboare în pacea somnului.
Așa a fost. Niciun suflet treaz nu mai puteai zări pe distanță de mile și mile și mai departe. Doar la căpă-
tâiul patului ar fi putut descoperi atunci pelicanul albastru: cu ciocul său de sidef, cu lăbuțele late, cu penele
albastre strânse pe trup ca un frac solemn. Cu vocea sa blândă, pe care o poți recunoaște dintr-o mie, șopti:
— Sunt pelicanul albastru. M-ai dorit din toată inima și iată-mă, am venit. Abia acum îți pot spune că nu
voi mai pleca: vom sta împreună până la capăt.
Și atunci, Elli începu să viseze.

146